Singura muncă agricolă pe care am făcut-o cu adevărat, cu mâinile mele, folosind o unealtă cu coadă de lemn și lamă de metal, a fost cositul. Adică am făcut-o o singură dată, deoarece coasa nu prea suporta pietrele pe care le-am țintit, iar mușchii mei nu prea au suportat efortul fizic. Totuși, am experimentat și eu că aș avea nevoie de mâncare sățioasă dacă aș face o întreagă zi aceste mișcări monotone, o versiune secuiască de tai chi. Nu pot spune cât de mult ajută cositul la nivel mental, dar că ținea omul în formă, asta e sigur!
Mâncarea muncitorilor agricoli era adesea „kaszásleves”, adică supa cosașilor, o mâncare creată în special pentru acești muncitori, despre care se spune că este într-una dintre primele rețete publicate în limba maghiară. Ce vă pot spune cu certitudine este că această supă apare sub denumirea de „kaszás lé” (zeama cosașilor) în cartea de bucate a bucătarului István Czifray, publicată în anul 1840, scrisă pentru gospodinele maghiare. Potrivit acestei rețete, supa era pregătită așa: se făcea un fond din carne și usturoi și se îngroșa mâncarea cu un amestec de ou și oțet. Pe măsură ce s-a dezvoltat această rețetă în următoarele decenii, au apărut și noi ingrediente, precum carnea afumată, cartofii, alte legume și condimente. Din toate aceste variante a luat naștere și propria mea versiune de kaszásleves. Un pic de „cositor”, un pic ca supa de tăieței lebbencs, dar cu siguranță pe placul consumatorului – zeama ei acrișoară hrănește și înveselește pe oricine care lucrează în arșița verii.