O regină și multe zeci de mii de lucrători sârguincioși, o societate ierarhică, „organizare statală” perfectă. La prima vedere v-ați putea gândi la imperiul asirian, impecabil organizat, din antichitate – în frunte cu legendara regină Semiramida –, noi însă vă oferim o incursiune într-o  lume altfel, dar la fel de misterioasă. Iar dacă spun că am schimbat stiloul pe afumătoare, se risipește nedumerirea: am intrat într-un univers de basm al insectelor, cu mireasmă de miere și flori, dominat de eternul zumzăit.

Prin această aventură ieșită din comun orice laic poate afla care este diferența dintre albine și viespi, iar pe „pășunile de albine” să nu ne așteptăm la roiuri de albine moleșite. Și vă spunem și la ce să fiți atenți când cumpărați miere. Am fost la Păuleni-Ciuc, la ferma apicolă ecologică a lui Ferenc Lajos mulțumită căruia putem spune și noi că suntem întrucâtva cu stup la cap.

Din tată în fiu

Printre casele din Păuleni-Ciuc găsim o fermă apicolă veche de mai multe generații, lăsată moștenire din tată în fiu. În grădina din spatele unității de distribuire a mierii se află stupina, instalată pe stâlpi, deschisă lateral și cu rafturi, cămin pentru 70 de familii de albine. Mai sunt 200 de familii, dar acestea au pornit în călătorie în luna aprilie. Pe parcursul scurtei „expediții” de primăvară au vizitat de-acum câmpurile cu rapiță și pădurile de salcâm din văile dintre Carpați și Dunăre, acum fac un mic popas lângă Snagov și în curând vor porni către pădurile de tei din Dobrogea, apoi, la sfârșitul periplului de colectare din acest an vor colinda nemărginitele lanuri de floarea soarelui din Bărăgan.

 În curtea fermei apicole din Păuleni ne întâmpină Ferenc Lajos și fiul său, Alpár cei despre care am aflat că și strămoșii lor s-au ocupat cu apicultura, această moștenire devenind tradiție familială, iar munca depusă de-a lungul deceniilor, cunoștințele, cooperarea și sârguința au pus bazele unei întreprinderi importante și renumite, ajunsă să fie azi o fermă de apicultură la nivelul secolului 21 dotată cu tehnologii moderne. În cadrul parteneriatul numit „Mézözön” din Păuleni-Ciuc, în cooperare cu mai mulți apicultori locali și cu participarea Asociației „Székely Gazdaszervezetek” au reușit să achiziționeze prin licitații mai multe angrenaje și utilaje moderne cu ajutorul cărora munca apicultorilor devine mult mai ușoară. Toate acestea contribuie și la înlesnirea unei legături directe dintre producători și consumatori prin alcătuirea unui lanț de aprovizionare scurt, micșorând numărul intermediarilor sau chiar excluzându-i.

Păstrarea vie a moștenirii

Ferenc Lajos nu vinde miere la angrosiști.

 –  Deși ne dă mai mult de lucru, dar noi ne ambalăm singuri produsele și le vindem direct consumatorilor. Pe termen lung se merită mai bine. Vara ne preocupăm cu apicultura și iarna vindem. Mergem la târguri, iar datorită acestui fapt se formează o legătură sigură și directă între producător și consumator. Clienții noștri fideli sunt dovada muncii noastre corespunzătoare și corecte. Produsele noastre sunt exclusiv ecologice, ceea ce înseamnă că ne tratăm familiile de albine fără chimicale, folosim materiale naturale pentru întreținerea sănătății lor, cum ar fi acidul oxalic sau acidul formic. – ne relatează Ferenc Lajos.

 Fiul său, Alpár care nu întâmplător are studii universitare în ingineria alimentară dorește, de asemenea, să continue meseria familială, iar la rândul lui dorește să dea mai departe copiilor săi aceste cunoștințe.

– Trebuie să avem grijă de albine, de tradițiile familiale, este important să avem mereu cui să-i predăm ștafeta apiculturii – a declarat el.

Trântorul și maurul

Înainte de a vizita albinele ne-am îmbrăcat în veșmintele de apărare pentru apicultori. Văzută prin mască lumea ni se părea puțin neobișnuită, dar te aclimatizezi repede, mai cu seamă dacă știi că ți se oferă siguranță. Datorită vremii călduroase, albinele nu prea erau dornice de atac. Erau liniștite, noi totuși nu ne-am lipsit de afumătoare. Am deschis capacul stupului și s-a văzut de îndată că avem de a face cu o familie puternică, colectoare sârguincioasă. Din ramele exterioare aproape că dădea pe alături mierea, mai înăuntru se vedeau deja mulțimile de cuiburi cu larve, necesare pentru a menține familia puternică ca să se poată apoi pregăti corespunzător pentru perioada de iarnă. Ridicând o ramă intermediară am reușit să o vedem și pe regină – albina-mamă – care se străduia să se ascundă de privirile curioase, dar semnul verde de pe capul ei – an de an mamele sunt însemnate cu alte culori – a lăsat să fie recunoscută, nu i-a fost ușor să se ascundă de privirile noastre. Ferma apicolă se ocupă și de creșterea reginelor, un fel de înnobilare, căci se încearcă perpetuarea mamelor cu cele mai bune caractere – să nu înțepe, să nu fie furioase, fără tendințe puternice de roire. Așezată puțin mai departe am văzut și un stup de împerechere. Deși trântorul are un sens peiorativ în vorbirea de toate zilele, el este esențial în apicultură. Ce-i drept, după ce-și îndeplinesc rolul, ei pot pleca, la fel ca maurul care și-ia făcut datoria.

Pășunile de albine

În prezent la ferma apicolă se lucrează la împiedicarea roirii. Apicultorii experimentați din Păuleni reușesc să împiedice aproape sută la sută roirea celor peste două sute de familii, lucrul cel mai important fiind ca familiile să nu-și piardă din vigoare și colectarea să fie la cote maxime. Totuși, două-trei roiuri reușesc să scape, dar până la urmă vor fi prinse și ele. Fiind apicultori profesioniști sunt chemați adesea și în alte părți pentru captarea roiurilor.

–  Anul trecut am avut de captat la Miercurea Ciuc, în cartierul Trestiilor un roi de albine care a scăpat de undeva, poposit pe creanga unui copac mai mic, o manevră destul de spectaculoasă pentru cei neinițiați. Oamenii au urmărit toată acțiunea de la balcoane, ca pe un spectacol de teatru. Mulți au crezut că gângăniile zumzăitoare sunt viespi, confuzie adesea întâlnită la persoanele care nu au cunoștințe corespunzătoare. Deși „nu e greu să faci diferența dintre albină și viespe. Viespea e galbenă și mai mare decât albina de culoare gri sau maro” – ne explica apicultorul.

Familia de albine a fost, de bună seamă, captată și i s-a asigurat o pășune de albine în afara orașului. Deși teritoriul necesar pentru supraviețuirea familiei de albine este numit pășune de albine, desigur ele nu pasc, ci colectează nectarul din flori sau polenul și îl transportă chiar și de la o distanță de opt kilometri înapoi, în stup. Fagurii odată umpluți sunt puși într-un aparat asemănător centrifugii pentru a se extrage mierea din ei. La o fermă apicolă stabilă acest procedeu se întâmplă o dată sau de două ori pe an, dar atunci când sunt pe drum cu stupii Ferenc Lajos și echipa sa extrag mierea chiar și de patru-cinci ori. Astfel ei pot ambala numeroase soiuri speciale de miere. Alături de mierea de rapiță, salcâm sau floarea soarelui în oferta lor se regăsește și mierea de tei, de brad – colectată de albine din sucul dulce al mugurilor de brad abia ieșiți și din roua dulce de pe acele de brad  –, mierea polifloră, mierea montană sau mierea de păducel la ambalarea și etichetarea căreia am dat și noi o mână de ajutor.

Micul dejun al apicultorului

Dacă întrebi apicultorul, el se jură pe mierea polifloră.

– Cu cât este colectată de albine din mai multe flori, cu atât este mai sănătoasă – ne spune –, dar și celelalte feluri sunt gustoase și sănătoase, iar buchetul celor mai speciale este interesant.

E bine ca la micul dejun să consumăm ceai cu miere sau pâine cu miere, un lucru pe care cine altcineva să-l știe mai bine, decât apicultorul. Iar dacă tot discutăm despre miere, am aflat că nu avem de ce ne teme de mierea cristalizată – multă lume crede în mod eronat că mierea este îndoită cu zahăr dacă se întărește – căci orice tip de mierea se cristalizează cu timpul, cea de rapiță foarte repede, iar cea de salcâm mai târziu. O metodă de a recunoaște dacă e bună mierea e să întoarcem borcanul cu capul în jos și dacă bula de aer se ridică întreagă, produsul este de calitate.

– Cel mai important este să cumpărăm mierea de la producătorii locali de încredere, căci în ultimii ani rafturile supermarketurilor au fost invadate de produse chinezești sau ucrainene nesigure, numite miere – ne atrage atenția Ferenc Lajos.

Gâze, stupi și greutăți

În cursul convorbirii am amintit și despre schimbările climatice, lupta împotriva paraziților – acarienilor, apariția altor specii noi - gândacii stupului, viespile asiatice –, dar am înțeles, de asemenea, că numai cei care iubesc aceste insecte gâze înțepătoare – se spune despre albină că pișcă, ei bine apicultorii spun că „albina nu pișcă, ea înțeapă" – pot trăi din apicultură pe termen lung. Ei adaugă, de asemenea:

– Dacă albinele n-ar înțepa, cu toții am fi apicultori. Deși să știți că albinele noastre nu sunt periculoase. În apicultură trebuie să fii liniștit, să nu fii repezit, să nu faci mișcări bruște, iar înainte de a deschide stupii să nu ne bărbierim, să nu folosim spray-uri sau deodorante, deoarece albinelor nu le plac mirosurile puternice. Dacă nu le ațâțăm, nu va fi nicio problemă.

Am vorbit și despre greutățile și frumusețile apiculturii călătoare. Căci alături de munca asiduă este loc și de multe bucurii și voioșie. Viața apicultorului călător este un fele de viață de nomad. Trebuie să îndrăgești acest mod de viață. Câteodată săptămâni de-a lungul nu întâlnești niciun om, dar se întâmplă adesea să-ți petreci serile împreună cu alți apicultori, să stai la o poveste, să-ți împărtășești experiențele. Cu aceste ocazii ies din tolbă întâmplările adevărate: cum după furtună și ploaie puternică a trebuit să scoți containerul de apicultură înglodit cu ajutorul a două tractoare și alte aventuri care, cu trecerea timpului le mai înflorești, căci timpul face totul mai frumos, iar mierea ne îndulcește zilele obișnuite. Cavalerii mierii s-au jurat pentru ca toate acestea să dăinuie, mai exact s-au jurat pentru apărarea albinelor, păstrarea calității mierii și pentru promovarea ei.

În Transilvania există deja cinci Ordine ai cavalerilor mierii, și anume cel din zonele: Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Covasna și Miercurea Nirajului.

– În rând cu munca asiduă avem și o viață vibrantă de apicultori. Apicultorii sunt puțin capricioși, dar uniți – spune, în încheiere, Ferenc Lajos care pornește în curând către o altă pășune cu întregul șeptel de albine. Astfel ne luăm rămas bun cu salutul obișnuit al apicultorilor: „În stup cu greutățile!”