În noua rubrică a revistei noastre vom apropia grădina de mediul urban, prezentând plante, în special plante medicinale și condimentare, care se simt bine pe un balcon, chiar și într-un ghiveci și care se cultivă cu ușurință. Vă vom prezenta plante care rezistă la îngheț, dar și specii mediteraneene, care rezistă la căldura mai extremă. În această rubrică vom vorbi nu numai despre modul în care sunt cultivate plantele, despre locul lor de origine și lucruri interesante gastro-culturale aferente, ci și despre utilizarea lor: încercăm să asociem cu fiecare plantă câte un fel de mâncare gustos.
Tarhon
Artemisia dracunculus
Un condiment definitoriu și aparte al bucătăriei ardelenești este tarhonul. Această plantă condimentară, cu un gust proaspăt, ușor anasonat și picant, rezistă bine la tratamentul termic, nepierzându-și aroma nici în cazul unei fierberi îndelungate. Astfel poate să fie un însoțitor deosebit al supelor – să ne gândim la supa de cartofi cu tarhon, considerată preparat de bază în regiunea noastră, la ciorba de fasole sau chiar la ciorba de cap de miel cu tarhon – dar se poate adăuga și la preparate mai acre, la tocănițe, feluri cu miel, carne de vânat, pește sau ouă, precum și la sosuri. Gustul său iese cel mai bine în evidență dacă îl combinăm cu alte ingrediente acre, cum ar fi lămâia, oțetul sau piperul.
Tarhonul este originar din diferite regiuni ale Asiei, în regiunile locuite de maghiari nu crește în mod sălbatic, iar în Europa și America de Nord este în general cultivat. În Bazinul Carpatic a fost adus și răspândit, cel mai probabil, de maghiari – însă în Europa a ajuns cu siguranță din Asia de Est – iar condimentul a cucerit continentul în secolul al XIV-lea, rolul său în bucătăria franceză devenind la fel de important ca în cea ardelenească. Tarhonul este cunoscut și sub denumirea de plantă medicinală dragon sau șarpe, deoarece numele său francez – „estragon” – dar și denumirea latină – „Artemisia dracunculus” – înseamnă „dragon mic”. În Evul Mediu se spunea că tarhonul vindecă mușcătura de dragon sau șarpe ori chiar și a câinelui cu rabie – din acest motiv a primit această denumire. Ceea ce știm azi este că condimentul ajută la descompunerea grăsimilor, are un efect benefic asupra digestiei, iar ceaiul său are efect depurativ, adică curăță rinichii.
Tarhonul poate să fie un element deosebit al unei grădini de ierburi, îl putem cultiva cu ușurință pe balcon, într-un ghiveci. Înmulțirea tarhonului prin semințe este dificilă, deoarece produce rar sau deloc semințe, iar capacitatea de germinare a semințelor este scăzută. Dacă totuși dorim să îl cultivăm din semințe, acestea se seamănă în luna martie, iar răsadurile de 15-20 cm se plantează în jurul lunii mai. Dar este mult mai simplu dacă încercăm înmulțirea prin divizarea tufei sau prin butași de tulpină. Tarhonul de 2-3 ani deja formează lăstari pe tulpină în timpul primăverii, putem să le îndepărtăm în luna mai și le putem înrădăcina. Plantele mai bătrâne le putem înmulți prin divizarea tufei, o lucrare recomandată o dată la 3-4 ani: primăvara devreme – dar neapărat înaintea de formarea lăstarilor – sau toamna târziu scoatem tufa din pământ/ghiveci și o desfacem în tufe mai mici.
Tarhonului îi place la soare, dar se simte bine și într-un loc semi-umbrit. Are nevoie de temperaturi moderate, se dezvoltă și la 15-20°C, dar suportă și căldura. În același timp, tolerează bine și gerul: poate supraviețui și la -15°C sub pământ, chiar și fără un strat protector de zăpadă, deci înghețurile de toamnă și început de primăvară nu îl distrug. În schimb, necesită o cantitate mai mare de apă, mai ales în perioada înfloririi din iulie, deci are nevoie de udare regulată și de un ghiveci sau o ladă cu drenaj bun. Merită să-l recoltăm în perioada înfloririi – atunci este recomandat să se taie planta înapoi la aproximativ 8-10 cm. Dacă este îngrijit cu atenție, poate fi recoltat încă o dată și în cursul toamnei.
