Vântul șuiera, începea să plouă, se pregătea o furtună puternică atunci când am pornit spre Siculeni ca să vedem construcția lui Levente Lutz, cu un nume foarte ciudat: walipini. Walipini este o invenție a indienilor aymara din America de Sud, o structură foarte interesantă și tare practică, iar scopul ei principal este să prelungească perioada de vegetație a plantelor, protejându-le de înghețurile de mai, deloc rare la munte și de brumele de toamnă care sosesc aproape întotdeauna prea devreme.

Termenul de walipini înseamnă un „loc încălzit, cald”, dar, potrivit lui Levente, o denumire mult mai potrivită, mai sugestivă, ar fi: „groapă de soare”. Deoarece walipini este de fapt comuniunea unei gropi cu o seră, care păstrează căldura soarelui chiar și în zilele mai friguroase de primăvară și toamnă. După cum ne-a spus Levente, chiar și în condițiile climatice mai aspre din Depresiunea Ciucului – poate cu excepția lunii ianuarie și începutul lunii februarie – temperatura din walipini a rămas peste punctul de îngheț, astfel încât multe plante au putut ierna fără probleme. Plantele mai rezistente la frig – cum ar fi salata, rucola, ridichea, spanacul, mangoldul, kale-ul, mărarul și ceapa – pot fi recoltate peste iarnă. Și cât de minunat poate să fie ca să mănânci legume proaspete în timpul iernii!

Dar cum arată, de fapt, o groapă de soare? Este o seră construită peste o groapă cu o adâncime de un metru și jumătate și o lățime de 3-4 metri. Adâncimea de un metru și jumătate este importantă pentru a ajunge sub limita de îngheț a solului, însă nu merită să săpăm mai adânc, deoarece plantele nu ar mai primi suficientă lumină. Levente, cu o ingeniozitate secuiască autentică, a economisit o parte din săpături adunând pământul excavat în jurul gropii, astfel încât a fost suficient să sape puțin peste un metru adâncime, iar împreună cu pământul ridicat s-a obținut diferența necesară până la un metru și jumătate. În plus, nici nu a trebuit să transporte pământul scos.

În acest caz solul funcționează ca un fel de radiator: în timpul zilei absoarbe o cantitate mare de căldură, iar noaptea o eliberează treptat și uniform. Iar din acest motiv este foarte important ca, dacă este necesară consolidarea pereților – lucru necesar mai ales în cazul unui teren foarte pietros sau în pantă –, să folosim materiale conductoare termice – de exemplu pietre – și să nu folosim în niciun caz materiale termoizolante.

Cel mai probabil, indienii au construit structura părții superioare, partea de seră, din lemn, dar în zilele noastre este mult mai practică, durabilă și, normal, ieftină folosirea țevilor metalice, așa cum am construi o seră „normală”. Peste aceste țevi se poate întinde o folie de calitate superioară. Sticla este foarte fragilă, deci folosirea acesteia poate aduce probleme, iar policarbonatul este scump și sensibil. Și ținând cont și de posibilitatea grindinei, pentru Levente folia s-a dovedit a fi alegerea cea mai rațională. Într-un capăt al walipiniului se află intrarea, prevăzută cu trepte și ușă, iar în celălalt capăt este amenajată o fereastră pentru aerisire.

Potrivit lui Levente, walipiniul din curtea lui a fost construit în numai zece zile. Cea mai mare parte a săpăturilor a fost realizată cu utilaje, iar restul cu ajutorul prietenilor și vecinilor. Fiind un adevărat meșter priceput, el s-a gândit de la început la automatizarea sistemului de aerisire și a irigației. Aerisirea este realizată cu un deschizător automat de geam pe bază de gaz, care funcționează pe principiul dilatării termice: dacă temperatura crește prea mult, fereastra se deschide automat, iar atunci când aerul se răcește, se închide de la sine. Irigarea se face cu apă de ploaie colectată de pe acoperișuri într-un rezervor mare, dar legumele crescute în walipini nu necesită atât de multă udare precum plantele crescute în câmp liber sau în sere tradiționale. Motivul: walipini păstrează nu numai căldura, ci și umiditatea, creând un microclimat special pe care plantele îl răsplătesc din plin. Udarea este necesară cel mult o dată pe săptămână. În timpul iernii Levente are propria ceață prinsă în walipini, dacă i se pare insuficientă cea care rămâne blocată în Depresiunea Ciucului.

Ploaia se oprește, vântul se domolește încet, deci ieșim afară, ca să vedem și mai bine această construcție ciudată. În timp ce ne plimbăm prin curte, Levente ne arată numeroși arbuști, pomi și flori speciale pe care le-au adunat în grădina lor forestieră. Au reușit să creeze un ecosistem autonom, auto-susținător și autoreglabil, pentru care plantele și animalele par deopotrivă „recunoscătoare”, iar locuitorii se bucură de el în mod constant. După cum ne-au spus, foarte multe specii de păsări și insecte s-au mutat în această grădină, chiar și jderul este un musafir obișnuit, care nu atacă găinile, ci doar fură din când în când câte un ou – dar și el trebuie să supraviețuiască cumva.

Și walipiniul se integrează în acest principiu de auto-susținere, deoarece plantele de acolo necesită mult mai puțină îngrijire și muncă decât plantele crescute pe câmp deschis sau în seră. În timpul verii nu necesită atâta udare, în timpul iernii nu necesită încălzire, totuși, perioada de vegetație se prelungește cu 3-4 luni.

Walipiniul se află în mijlocul grădinii, are o atmosferă de buncăr, copiii sunt fermecați de el. În timp ce cei mici ronțăie căpșuni și mazăre, Levente ne arată sistemul de aerisit automat, iar noi admirăm ușa și scândurile de susținere decorate de soția lui, Zsu și de fetița lor, Lelle. Și, în timp ce purtăm această discuție, în mine se întărește gândul că și eu trebuie să îmi construiesc un astfel de walipini.