Roinița, busuiocul stupului, iarba roiului, floarea stupilor, balsam de lămâie – sunt denumiri descriptive, adică este vorba despre o plantă cu aromă de lămâie, căutată de albine. Se spune că muștelor nu le place, iar mulți oameni folosesc floarea proaspătă împotriva muștelor, plantând-o lângă terase, ferestre.
În regiunile noastre, roinița nu prea este folosită ca condiment, ci este cunoscută ca o plantă de ceai cu un gust și o aromă plăcută și așa este și folosită singură sau în amestecuri. Botanistul János Rab, după aproape două decenii de cercetare, scrie despre roiniță în cartea sa intitulată „Cunoștințe populare legate de plante în Depresiunea Giurgeului” (Miercurea-Ciuc, 2001) că nu este prea cunoscută; apare în grădini, ocazional; frunzele proaspete sunt frecate în piele pe locul mușcăturii de insecte; este o plantă decorativă. Károly Csedő, cercetător de plante medicinale din Miercurea-Ciuc, menționează roinița în cartea sa masivă cu titlul „Plantele medicinale și condimentare din județul Harghita” (Târgu Mureș, 1980) de mai multe ori. El subliniază că în afară de trăsăturile sale medicinale, roinița merită mai multă atenție ca condiment în industria cofetăriei. Acesta adaugă că se completează bine cu frunze de mentă, este folosită ca aromatizant în industria lichiorurilor, dar se poate folosi și în producerea sucurilor, iar uleiul esențial de roiniță este vândut în industria parfumurilor. Juhász Péter Méliusz, în cartea sa „Herbarium despre numele, naturile și utilizările arborilor și ierburilor” (Cluj-Napoca, 1578), explică denumirea florii – floarea iubită de albine – după care menționează câteva moduri de folosire medicinale. El recomandă amestecarea cu tarhon și salvie și fierberea în vin pentru cei cu febră, dar descrie și o rețetă de sirop care poate fi consumat în fiecare zi. Pe baza unora dintre ingrediente, se poate presupune că rețeta era scrisă pentru farmaciști, câteva substanțe erau greu de achiziționat și în secolul al XVI-lea, dar chiar și în lipsa lor, și cu puțină muncă, putem obține o băutură specială. Potrivit rețetei, avem nevoie de doi pumni – sau cât ne place – de floare de roiniță, mentă acvatică sau mentă verde, trandafir, chimen, anason, prune din Bistrița, struguri de aszú – adică stafide – pe care le punem la fiert, și fierbem până scad la jumătate. Lăsăm să se odihnească peste noapte, dimineața le stoarcem, amestecăm cu zahăr. Preparatul se poate consuma amestecat în vin sau apă de trandafiri.
Vechii greci, romanii și arabii cunoșteau deja efectul de vindecare al plantei. Potrivit lui Avicenna, medicul arab celebru al secolului al XI-lea: „Roinița era cauza fericirii minții și inimii”. Balsamul de lămâie era o plantă medicinală populară în Europa din perioada Evului Mediu. Albertus Magnus, cel mai mare om de știință a naturii în secolul al XIII-lea, filosof creștin, potrivit unor legende, el a realizat planul Domului din Köln, menționează în cartea sa botanică, în afară de efectele vindecătoare ale roiniței și pe cele magice. Potrivit lui, cei care poartă cu ei planta proaspăt culeasă vor da impresia unor oameni iubitori, amabili și astfel vor învinge inamicii. Acest lucru ar putea fi chiar adevărat, aș spune cu puțină ironie, că ar putea fi adevărat, pentru că persoana respectivă era înconjurată de un miros plăcut, care în Evul Mediu putea fi chiar considerat deosebit, având în vedere obiceiurile sanitare. În Europa, încă de la sfârșitul Evului Mediu, ceaiuri, tonicuri de roiniță au fost folosite pentru nervi. Cea mai populară era apa carmelit (Eau de Carmes), adică apa de balsam de lămâie pregătită de ordinul călugăresc Carmeliții desculți, care era deja dotată cu proprietăți minunate în toată Europa în secolul al XVII-lea, vindeca aproape totul, dar era folosită în principal ca sedativ și pentru frecare (Carmeliții desculți și-au câștigat autonomia legală de la Papă în 1580. Termenul desculți, cu origine franciscană, se referă la faptul că carmeliții aparțin categoriei de ordine de cerșetori). Apa carmelită se poate găsi și în zilele noastre în multe magazine de plante medicinale. Cercetările recente arată, de asemenea, că roinița are proprietăți sedative, poate îmbunătăți memoria și poate ajuta la reducerea anxietății. Deci, dacă chiar reduce stresul, cu care se confruntă toți oamenii azi, ar putea fi planta condimentară și medicinală a omului modern. Chiar și György Váradi Szabó recomandă roinița pentru palpitaţii în cartea sa „Meșteșug de medicină și bărbierit” (1698-1703): „Palpitații: fierbeți fie roiniță de grădină, fie de câmp în vin tare, legați-o de inima care bate și se va opri frumos”. Sfatul și formularea sunt oarecum ambigue, pentru că nimeni nu vrea să i se oprească inima, dar să le înțelegeți bine, dragii mei cititori. Și la acea vreme, meșteșugul de bărbierit era un supliment al medicinii profesionale: frizerii au efectuat și operații și proceduri chirurgicale minore.
Roinița poate fi folosită atât proaspătă, cât și uscată, ca condiment pentru preparatele pentru care rețeta prescrie coajă de lămâie. De fapt, merge cu totul „după gust”: cu salate proaspete, supe de fructe, sosuri, mâncăruri cu ciuperci, pește, carne de vânat, unt condimentat, oțet, băuturi cu fructe, cocktail-uri alcoolice. Fiind un potențiator excelent de aromă bine dovedit, un condiment ușor, se recomandă pentru mâncăruri dietetice. Se spune că este o specialitate thailandeză pentru că mâncărurile din pui și pește sunt aromate cu roiniță. Merită să o încercați.
