Este o trăsătură deosebit de umană să ne amintim de cei care și-au dat viața pentru... grădina mea. Chiar dacă nu vorbim despre oameni, ci despre plante și acestea sunt ființe vii. Iar, ca în toate cazurile, ingredientele unei morți eroice trebuie să includă o idee grandomaniacă (în cazul nostru grădină la sat „cu orice preț”), un dictator (care aș fi eu), incompetență și o doză bună de simț al misiunii indestructibilă (cele două din urmă sunt asumate practic de conceptul de dictator).

În ultimul capitol al jurnalului meu de grădinărit am comemorat deja 20 de răsaduri de roșii care au căzut eroic, dar fără niciun sens. Dar trebuie să amintesc și de cele cinci răsaduri de vânătă pe care le-am plantat cu grijă în mijlocul lunii mai și pe care într-o săptămână, cu nu mai puțină grijă, bună intenție și cu un vis pentru un viitor mai frumos, le-am stârpit ca pe niște răcovine. Mai mult, mi-am dat seama de greșeala mea abia după multe zile, dar apoi m-am simțit ca un comandant care atacă soldații lui.

În câteva săptămâni, vecinul meu András m-a surprins cu o găleată de sfeclă gata să fie plantată – printre ele erau rădăcini de mărimea unei nuci – pe care într-o zi, cum eram în grabă, am uitat-o într-un colț al serei de grădină. Apa s-a uscat de pe ele, frunzele lor grase s-au ofilit ireversibil. Au devenit mâncare de oaie. Singura mea consolare e că singurul strat de sfeclă, pe care l-am plantat eu din sămânță, arată promițător.

Deci nu mă mir de faptul că unii membri ai regimentului meu, văzând prostia fără sfârșit, pur și simplu refuză să se alinieze. Așa face de exemplu cimbrul de câmp (Thymus serpyllum), care spre deosebire de verișorul lui de grădină (Thymus officinalis/vulgaris), nici nu a încercat să își crească câteva frunze (Actualizare: pe 24 iunie am constatat că câteva exemplare curajoase încolțesc). Aș putea, de asemenea, să continui greșelile mele horticole prin menționarea impostorilor și oportuniștilor pe care i-am susținut: mi-e rușine să recunosc câte răsaduri de lobodă și volbură am udat și prășit, până când adevărata lor identitate a fost dezvăluită după diferențierea frunzelor. Deci, nu prea-mi place să vorbesc despre această perioadă întunecată a grădinăritului meu.

Cei neînfricați

Aș fi nedrept dacă nu aș menționa războinicii regimentului meu de plante, care își duc bătăliile și își păstrează eroic pozițiile în ciuda tuturor contramăsurilor mele.

Trebuie să menționez în primul rând rucola, pentru că în curând va veni timpul pentru a doua recoltă. Este o adevărată supraviețuitoare, suprimă buruienile și este, de asemenea, delicioasă. Chiar dacă nu ar fi trebuit să semăn salata romană în sera de grădină, mi se pare că se simte destul de bine acolo, crește vizibil, o putem recolta și pe ea în curând. Mazărea crește și înflorește, iar în aceste zile își varsă fructele pentru bucuria copiilor mei.

Roșiile sunt adevăratele bijuterii ale serei mele. Apar flori și legume mici noi în fiecare zi, planetele cresc vizibil, iar eu sper că am învățat deja cum să am grijă de ele. Ardeii sunt soldații mei preferați deoarece au o poveste interesantă: plantația a început când am primit 6-8 răsaduri de la vecinul meu, dar înainte să le plantez, am aruncat un pumn de semințe într-o găleată de smântână plină cu pământ de flori, pe care am pus-o într-un colț al serei. Nici tendința mea rapsodică de a uda nu le-a distrus, au încolțit frumos, fiind acum transplantate, sunt abia mai mici decât verișorii lor plantați pe răsaduri.

Evit în mod deliberat subiectul plantelor condimentare perene, fiindcă nu știu încă dacă ceea ce am făcut este bun sau numai o greșeală nouă. Prima însămânțare de busuioc apare pe lista celor pierduți din cauza înghețului, cimbrișorul de grădină este vesel, cimbrul și oregano i-am primit de la vecin, deci aceste plante se simt bine, menta este oprimată de coriandru, ceapa perenă pitică este oprimată de mentă, iar nici lăstarii, nici semințele de pătrunjel nu le mai găsesc, cred că acestea s-au sublimat.

Cele 5-6 țelini, plantate din răsaduri, cresc frumos, iar țelina semănată din sămânță în sera de grădină a încolțit din fericire, dar încă este așa de mică încât probabil că o vom cultiva la Crăciun pentru platoul de brânză.  

Soldații de infanterie ai grădinii mele de legume, adică ceapa albă și cea roșie, se dezvoltă cu suficient impuls, dar are rezultate bune și versiunea lor mai „frumoasă, modernă”, șalota (Allium ascalonicum). Lăstarii fasolei mele urcătoare și-au găsit stâlpii lor și acum se urcă spre cer, dar fasolea mea oloagă este dintr-o specie mai delicată, pentru că nu prea dorește să-și crească rădăcini și să se dezvolte.

Oricum, dovleacul arată promițător, va fi o adevărată aventură. Chiar și începutul era aventuros, pentru că am semănat semințele – am început cu trei specii diferite – în cuiburi săpate într-o zonă proaspăt curățată a curții, practic într-o zonă ierboasă. Prima este o specie japoneză, sămânța am cumpărat-o on-line și care, pe baza numelui, este mai degrabă un drog, decât o specie de dovleac: uchiki kuri. După cum mi-au promis, culoarea portocaliu intens și gustul îl fac cel mai bun pentru supe cremă. Din trei cuiburi, unul a „eclozat”, iar pe frunze se văd deja pete pigmentare portocalii. La a doua semănare am semănat specii locale: am folosit semințele vecinului în trei cuiburi și semințe din magazin în alte două cuiburi.

Și lecția…

Gata cu scuzele: numărul deceselor cauzate de simțul fals al misiunii și diletantism trebuie redus drastic. Trebuie să învăț! Doar cunoștințele aprofundate combinate cu intențiile bune și informațiile corecte pot pune capăt acestei tragedii. Trebuie să acționez acum, nu pot să aștept sezonul de anul viitor. De exemplu, am decis deja că anul viitor va exista într-adevăr un plan de semănat, straturi etichetate, cunoștințe de neclintit despre buruieni, jurnal de germinare și așa mai departe (Poate pot face toate acestea anul viitor, dacă anul acesta reușesc să transform casa de pe teren într-o casă de locuit și hambarul într-un hambar în care nu picură ploaia. Acestea sunt planurile mele pentru acest an).