Chiar dacă grădinăritul este recomandat ca o activitate de relaxare, aș vrea să văd un terapeut care, stând lângă sera sa, aude vestea că furtuna cu grindină s-a pornit din satul apropiat, a luat curba și ajunge în zece minute. Stare zen pură. Vremea capricioasă din ultimele săptămâni m-a surprins cu câteva experiențe asemănătoare. Și acesta este doar unul dintre motivele pentru care un om înnebunește din cauza grădinii.

Grădinăritul la distanță (când obiectivul este la o oră de la domiciliu) este ca atunci când mama își dă primul copil la creșă. Vei deveni imediat obsedat de îndoială, că dacă nu ești alături de el haosul primordial va distruge totul. Este o stare pură de anxietate și grijă. Dar dacă ești în preajma lui, lucrezi ușor și comod, este chiar o relaxare... dacă urmezi două reguli.

Unu: în timpul verii, să începi dimineața plivitul și toate activitățile de grădinărit în seră și să te asiguri că până la ora 11 vei ajunge în grădină în aer liber deoarece te va omorî temperatura din sera ta îndrăgită.

Doi: șosetele scurte, cele care te protejează până la gleznă, sunt complet inutile la grădinărit, mai ales dacă ai o grădină arată din pârloagă nici de un an. Te vei scufunda în urzici și vei suporta durerea gleznei pentru o vreme, dar este mai bine să intri în grădină în pantaloni lungi sau – de ce nu – complet desculț.

Plante feroce

Până acum am vorbit numai cu mândrie despre răsadurile mele de roșii, care sunt cu într-adevăr coroana grădinii mele. Imaginați-vă, dacă măcar m-aș pricepe la grădinărit, ce frumuseți ar putea fi cultivate acolo! Sunt de asemenea și castraveții care, după ce au găsit un suport – adică i-am legat –, au luat un avânt nou, cresc, se înmulțesc, lăstarii ocupă spațiul lor dar și cel al vinetei. Cu toate acestea, situația a devenit acum insuportabilă și nu mă mai pot descurca cu acestea (adică cu roșiile și cu castraveții). Se comportă ca niște adolescenți într-o excursie cu autobuzul, care aud că în locul concertului trupei lor sud-coreene preferate vor merge în vizită la un muzeu. Sunt de necontrolat, isterici, merg unde vor: tot cresc, se extind pe suportul vecinilor, se ascund sub mentă, se lățesc de la lăstarii de neobservat, cresc necontrolat pistiluri de la tulpină, care înfloresc în câteva clipe, iar între timp, sute (ei bine, zeci) de roșii verzi cresc în sera mea. Cu greu îndrăznesc să ajung la roșii cu foarfecele, deoarece chiar mi-e teamă că una dintre ele mă va mușca. Nebunie. Recunosc doar în secret că eu mi-am provocat toate aceste probleme în momentul plantării, când nu am ascultat de cei înțelepți, conform cărora răsadurile de roșii trebuie plantate la 70, dar la cel puțin 50 cm de distanță. Și într-adevăr la vremea aceea mă uitam neîncrezător la răsadurile mele mici... Acestea? La 70 de cm? Este o distanță prea mare... Va bate vântul Nemire printre ele, vor fi singuratice... Ajunge și 35-40 de cm. Și iată-le, acum mă chinui cu „înțelepciunea” mea,și am grijă de un autobuz cu adolescenți.

Marele ciclu

Conform regulilor, roșiile trebuie aprovizionate în mod continuu cu nutrienți, ar trebui să fie mulcite cu compost, balegă sau orice. Dar, pe de o parte, în prezent este imposibil să se încalce linia lor de apărare, iar pe de altă parte procedura de compostare nu este încă gata, chiar dacă am pornit a treia grămadă de compost. La anul. Baza pentru prima grămadă de compost a fost reprezentată de niște fân înnegrit, putrezit, care avea aproximativ un an, la care, în mod corespunzător, am pus paie și crengi tocate și multe rădăcini pământoase, plivite după arat. Așa am asigurat proporția recomandată de ingrediente negre, maro și verzi. Această grămadă s-a prăbușit după ce am alterat de mai multe ori straturile și am ventilat-o, iar acum se descompune frumos. Când a fost vremea mai ploioasă s-a udat mai tare de câteva ori, dar și-a revenit în timpul caniculei. Nu este deloc puturos, are un miros plăcut de pământ.

Cea a doua grămadă a fost creată când am găsit o mulțime de buruieni în curtea din spate, în timpul experimentelor de curățare de primăvară, în care ramurile de pomi fructiferi de mărimea unui braț putreziseră deja complet, iar dedesubt se formase o cantitate mare de chestii prăfuite. Am stratificat asta cu iarbă proaspăt tăiată și mult zaț de cafea, iar după mai multe verificări și rotații am putut confirma cu satisfacție că s-a încălzit, ceea ce este cel mai bun indicator de descompunere.

Și cea a treia, cea mai nouă… În celălalt colț al grădinii am găsit o grămadă de lemne dintr-o clădire demolată, care au fost udate de mai multe ori în ultimii paisprezece ani. Cele două capete ale grinzilor sunt intacte, dar mijlocul a putrezit. Deși tratez cu rezerve, pentru că este lemn de pin și se știe că nu este cel mai potrivit pentru compost, merită un experiment. Am stratificat  cu crengi tocate, iarbă proaspăt tăiată și aproximativ150 de kg de zaț de cafea, pe care l-am primit de la Rubiq Social Club. (Desigur, din acest motiv o să mă simt vinovat când anul viitor moleculele columbiene vor hrăni legumele mele locale, dar cumva voi trece peste această traumă.)

Deci, profitând de marele ciclu al naturii, mă pregătesc pentru îmbunătățirea solului de anul viitor, pentru că totul va fi diferit anul viitor: răsadurile de roșii la distanța potrivită, plan de semănat, jurnal de germinare, mulcire cu compost până la gleznă, straturi etichetate, ordine, castraveți și roșii până la piept.